ZORII NOȘTRI

Eram nebuni în valurile vieții,

Umblam hai-hui prin roua dimineții,

Ne scrijeleam iubirea-n toți pereții,

Animând și letargia nopții.

Copaci ne presărau frunze în cale,

Foșnindu-le, ne strecuram agale,

Dând parcă cea din urmă sărutare

Nopții, ce-și pierdea urma în zare.

Clepsidre-ncremeneau parcă în loc,

Când noi, pasionali, ne sărutam cu foc

Și liniștea cădea pe noi potop,

Iar noi, absenți, nu ne opream deloc.

Era a noastră dulce feerie,

Cântată-n vers de lungă poezie,

A lumii blândă, mare nebunie,

Poveste-atât de dragă mie.

DIN CER PE PĂMÂNT

Era-n amurg și ne priveam sorbind
Din preaplinul fericirii noastre.
Eram doi îngeri aciuați pe pământ,
Ne găsisem, rostogolindu-ne dintre astre.

Ne țineam de mână strâns,
Să nu ne pierdem în Universul anonim.
Nu ne aveam în acel abis decât pe noi
Și restul lumii, cântate într-un imn.

Simțeai fericirea și cu nările,
Necunoscută, naturală și liberă,
Împrăștiată în toate zările
Și parcă nepermis de accesibilă.

Am colindat lumea cântând,
Împrăștiind, în zbor, din preaplinul fericirii noastre.
Am învățat pe alții cum să fie îngeri pe Pământ
Și-am continuat să trăim nemuritori, ca în basme.

SUFLETE

Sufletul meu e îmblănit

Și are labe.

E încărcat la infinit

Cu dragoste de la năsucuri calde.

E plin, bogat,

Nicicând secătuit de vlagă,

Cu-afecțiune e îmbuibat

Și-nlănțuit de gingășie oarbă.

E hăituit de unii,

Ce-n ignoranță zac,

Batjocorit de alții,

Ce rugăciuni își fac.

Iertare de păcate...

Hm... Dar ăsta nu-i păcat?!

Să chinui suflete-ncercate,

Doar după bunul plac?

S-alungi ce Dumnezeu creează

Și să rănești neîncetat? 

Durerea-i ceea ce vibrează

La orice biet abandonat.

Superior e cel ce-ndură,

E cel cu ochi înlăcrimați,

Fiindcă durerea e-o măsură

A groazei celor alungați.

E loc de milă-n fiecare,

Cuvinte calde, o mângâiere,

Numai să vrem ca în uitare

Să cadă ura pentru ele,

Nevinovate suflete curate,

Ivite dintr-o vin-a tuturor,

Apoi lăsate pradă pentru moarte

Sau chinuite până la sfârșitul lor.

Mă întreb mereu,

Privind în gol la semeni:

Să fie atât de greu

Să fim doar niște OAMENI?!

IUBIRE IMPOSIBILĂ

Venea în fiecare seară

O blondă înaltă, senzuală,

Cu chip rotund,

De pus în ramă, 

Misterioasă, punctuală,

Mereu tăcând.

În zori, se strecura discretă,

Fermecătoare și cochetă,

Grăbită, lunecând pe trepte,

Fără ca ochii să-i indrepte

În urmă,

Unde-un june, ce-ntunericul alungă,

O urmărește coborând,

C-un zâmbet trist și clocotind

Sperând că-n fiecare mâine,

Pe ea în brațe o va ține.

Dar ea dispare-ntotdeauna,

La orizont pierzându-și urma

Și până pe-nserat nu știi

De-a fost aievea sau tu ții

De-a visului magică vrajă.

Crede-n ce vezi,

Că-ți e totuna!

Junele-i mândru astru-n zi,

Iar ea e luna. 

ALINARE

Aș vrea să-ți sorb o lacrimă, doar una,
Apoi să bântui zarea ca nebuna
Și să stropesc cu ea pe toată lumea,
Să simtă toți ce mult ai suferit.

Aș vrea să-ți ung eu rănile cu mine,
Să-ți fiu și leac și cânt și nemurire,
Iar tu să te ridici de prea mult bine,
Să spulberi orice mit.

Aș da din ore, să câștig decenii,
Să ne plimbăm la braț de-a lungul vremii,
Să hoinărim in compania lunii,
Pornind din asfințit.

O viață de poveste și-ncântare,
Clipe însemnate-n calendare,
Ne fim unul altuia alinare,
Ca-ntr-un continuu răsărit
                                        Iubit.

ȚESĂTURI

Îmi țes ziua de mâine în culori fierbinți.
Tu nu mă minți
Și scrii, filă cu filă, romanul de amor despre noi doi,
Trecând prin ploi.

Eu îl citesc, pe negândite, cu nesaț,
Când tu mă iei la braț,
Mai țes câteva ceasuri în avans,
Iar tu mai faci un pas.

Sunt chiar alături, dulce și utilă,
Creez material de înc-o filă,
Țes viitor,
Destrămând amintiri ce credeam că nu mai mor.

Vei scrie făr-oprire despre noi,
Roman fără sfârșit, citit în doi,
Slove fierbinți,
Cu dragoste sădite-n minți.

MI-AM ALES O STEA

Dintre miile de îngeri,
L-am ales să-mi fie tată.
A spus "da" și fruntea-i lată
Se și aplecă asupră-mi.

Mă privi cu ochii umezi,
Căută în amintire,
Scotoci în neființă,
O icoană despre mine.

Mirosindu-mi părul moale,
Îmi sorbi privirea-rugă,
Îmi pătrunse până-n suflet
Și orice îndoial-alungă.

Din negura trist-a vremii,
Puse mâna pe-al meu creștet
Și sub raza dulce-a lunii,
Cu ochi blânzi și plini de stele,
Mă privi, zâmbind angelic
Și-auzii, în umbra șoaptei:
"Tu ești pisicuța tatei!".

MIGRAȚIE

Păsări călătoare

Fâlfâie în soare,

Soare tropical,

Nicidecum banal.

S-au întors aseară,

Dup-o scurtă vară,

Să-și revadă moșii,

Să-și crească nepoții.

Au ce povesti,

Până într-o zi,

Când iar s-or uni

Și-or pleca în cete,

Văzduhul să-l îmbete.

Viață de poet,

Voiajori fără bilet,

Drumuri interzise,

Rătăciri permise,

Cu elan parcurse.

Soartă de fugari,

Pribegind hoinari,

Colindând prin lume,

Și azi, dar și mâine,

Aripi ostenite,

Îndelung trudite,

Inimi plutitoare,

Umbre peste mare.

Văzduhul le e casă,

Luna e mireasă,

Ziua, noaptea nași,

Iar zorii nuntași.

Ca o dănțuială,

Aparent banală,

E viața lor fugară,

Din zori și până-n seară.

SOLITUDINE

Pe tăcute, îmi vorbesc mie, fata de altădată.

Sunt curioasă ce-mi spun,

Dar nu voi afla niciodată,

Pentru că nu mă ascult

Și nu mă supun.

Mi-am ferecat gândurile,

Ca să nu le aud,

Pentru că, uneori, 

Și gândurile-mi sunt străine.

Vreau să rămân singură, cu mine,

Fără dialoguri

Și fără povețe inutile.

PRAFUL AMINTIRILOR

Colind fără de țintă printre vise,

Cotrobăi amintiri

Demult respinse.

În general, iubiri.

Suflete stinse,

Foste văpăi unduitoare,

Fericiri întâmplător omise,

Acum cenușă călătoare.

Praf în neant,

Particule ce dănțuie bezmetic,

Mă împresoară agasant,

Iar sufletul îmi e izbit frenetic.

E-un praf tăcut,

Ce se strecoară-n fibre,

Îmi intră-n spirit și-n țesut

Și-mi strică echilibre.

Și-un vajnic zid s-ar transforma în sită

Și orice pavăză s-ar spulbera timid.

Cu pulbere-amintirilor ce-au fost ispită,

Acum formăm un tot

Și totu-i vid...

BAL LA PALAT

Calești de dor

Plutesc ușor,

Conduri frumoși și crinoline,

Domnițe scunde și cam pline

Se fandosesc în dansul lor

Frivol,

De dame fine.

Și cavaleri în catifea,

Cu soarta aleasă deja,

Se prind în mrejele-ncurcate

Și dau buzna în palate,

După ochi de peruzea

Sau verzi și fără perdea, 

Că-s mai înfocate.

Vestite-acorduri de viori,

Răsună tainic între ziduri,

Conițele stârnesc fiori

În dansatori

Romantici și cuceritori

Și totu-i vis și încântare

Și unduiri fermecătoare,

Iar viața lor doar pare

O simplă rază de soare,

Ce nicicând nu moare.

VINE VREMEA...

În jur se moare...

Pământu-i gol, dar e deschis

Și urlă a chemare,

Care ne doare...

Văzduhu-i trist,

Nori negri se adună zi de zi,

De parc-ar prevesti

Că pe aici se va muri

Și c-o să doară.

Un mit se stinge asa ușor,

Copilăria mea și a tuturor.

Dar știm, legendele nu mor,

Ele doar pleacă,

Se duc, plutind,

Să povestească-n alte zări.

Rămân în noi frânturi de veșnicie,

Iubire, împăcare și mult dor.

LINU-I LIN

Colind un univers senin,

De soare plin,

Ascult acord de mandolin,

Am gustul plin

De vin-pelin,

Să fii și treaz când vine vreun vecin,

Devine-un chin,

Dar orice-acuză o declin

Și încă un pahar cu vin

Închin,

În cinstea oricărui creștin,

Obligatoriu carpatin,

Biet androgin,

Meschin

Și misogin,

Fiindcă mi-e greu să mă abțin

Și dau cep încă unui butoi virgin,

Clandestin

Și redevin ușor cretin,

Când dau bir vieții sub arin

Și-atunci suspin

Și-apoi leșin.

Amin!

DESTINE

Ne naștem din pustiu,

Croim poteci printre morminte,

Strămoși uitați ne luminează calea

Cu ale lor făclii din inimi sfinte,

Ca un foc viu.

Târâm averi,

Cărăm poveri,

Ne zbatem spre lumini apuse,

Cerșim minuni și primăveri,

Lâncezind cu mâini întinse.

Trăim murind,

Murim trăind

Și fără sens gonim, vremelnic.

Suntem petale-n univers,

Fragile și cu suflet îndoielnic.

Robi ai trufiei

Și ai mâniei,

Îngenunchem în nepăsare,

Trec ani, pe rând, pe lângă noi

Și ne-ndreptăm spre poarta mare.

Unii o vor găsi închisă

Și ruga lor ecou nu are.

E tristă valea-n care plânsul

Și tânguielile amare

Adună atâta durere stinsă.

Iar pentru alții,

Inimi blânde,

Lacăte nu se zăresc în cale,

Drumul e lin, liniștea-i surdă,

În minți răsună împăcare

Și veșnicie ce seamăn n-are.

INCANTAȚIE

Să fie ploi si răsărit

Și--apoi iar ploi.

Să picure din cer peste noroi,

Să spele ea păcatele din noi,

Să cearnă strălucire mai apoi

Din dulcele zenit.

O ploaie pentru fiecare dintre noi,

Să curgă-ncet și cu răbdare,

Ne-acopere din cap până-picioare,

Mustrând ca o judecătoare,

Ce nu vrea să iti dea crezare

La judecata de apoi.

Ar fi nevoie de-un potop,

Să spele suflete-mbâcsite,

Memorii pline, chinuite,

Să șteargă vise neîmplinite

Și inimi veșnic neiubite,

Nemistuite de vreun foc.

Purifice ea, ploaia, tot ce-i rău.

Usuce-se doar cine-i mai curat.

Vom ști cine de-osândă a scăpat,

Al cui păcat la judecat-a fost iertat,

Cine-ntr-o altă viață s-a-ntrupat,

Uitând trecutul său.

Mai multă umezeală-n ochi ar fi,

Decât în râuri nesecate.

Inimi nestoarse, neuscate

Ar bântui, ca derutate,

Implorând a lor dreptate,

În fiecare zi.

Cei zvântați sunt un exemplu

Pentru cei ce-s încă plini

De furie, de revoltă, de ispite și venin.

Ploi se iscă din senin.

Trec pe rând, pe sub ocară, în același veșnic chin.

Noi privim ca dintr-un templu.

Ce e viața pentru unii?

Este doar un crunt destin.

SĂ NU SPUI

Să nu spui lumii despre noi!

Las-o să creadă c-am trăit în altă viață,

C-am fost stăpâni pe soare și pe ploi,

Pe stele și pe rouă-n dimineață,

C-am fost ispită și păcat,

Am fost sfârșit, dar și prefață,

Că ne-am unit și am murit

Și-am renăscut cu zâmbete pe față.

Vor crede că doar nouă ne-a surâs norocul,

C-am fost aleși să viețuim frumos.

Prea mulți ar încerca să fure locul,

Trăgându-ne din fericire-n jos.

Ce cred ei că s-a petrecut deja,

Trăim acum, pe-ascuns, și ne e bine.

Să nu spui lumii despre tine,

Că mă iubești și-s toată lumea ta!

BROSCĂRIME

"Oac, oac", pe înserat.

Cântă frumos, cântă stilat.

Constat

Că viața la țară nu le-a alterat

Nici spiritul, nici corzile vocale.

Sopranele de baltă rămân ferme,

Își duc viața în catrene,

Alene,

Zbiară-n noapte cât vor ele,

Somnul nostru e la mâna lui Moș Ene.

Nici barza, de abia venită,

Glasul nocturn n-a îndrăznit să îl înghită,

De frică

Că valea va rămâne nepăzită

De aceste tipe verzi și de elită.

Tăcere, resemnare și-ndurare.

Gura lumii seamăn n-are.

Uimitoare

Sunt ale iazului fecioare,

Despletite, necăite și înmulțite,

Orăcăind cu îndrăzneli infinite.

EȘTI (Tatianei)

Ai fost poveste de iubire,

Cu prinți iubind și-apoi murind,

Atât de cruntă amăgire

Și atât de nedrept destin.

Ai fost durere și încercare,

Șuvoi de lacrimi prădătoare,

Blestem infam și căutare,

Neînțeles și întrebare,

Bucăți de suflet, călătoare,

Izbind speranțele amare.

Pietre căzând pe umeri slabi,

Învăluind copii firavi,

Vise mocnind și lâncezind

Și ani în lacrimi putrezind.

Acum ești zâmbet și ești soare,

Ești liniște îmbătătoare,

Buzele tale dau culoare

Vieții, cu ardoare.

Ești speranță și putere,

Suflet ales și mângâiere,

Ești cântec și ești adiere,

Ești strălucire fără vrere,

Ești candelă în ochi ce te adoră,

Ești soclu pentru noi și-o viață nouă.

Să arzi curat și lin,

În dulce și liniștitor destin.