Fărâme de suflet purtate de gând,
Urnite de vreme, de veci aşteptând,
Îşi caută locul în plin univers,
Gonind printre vise, dar fără de sens.
Nomazi fără vrere şi fără popas,
Aleargă continuu pe drumul rămas,
Pe singura cale ce-n faţă s-aşterne,
Privind fel de chipuri marcate de vreme
Şi-şi cântă speranţa în tainice-acorduri,
Şoptind lumii vise, plutind peste locuri,
Păstrând clipe tandre în vii amintiri,
Fiind însă pururi doar… nişte copii.
