ZORII NOȘTRI

Eram nebuni în valurile vieții,

Umblam hai-hui prin roua dimineții,

Ne scrijeleam iubirea-n toți pereții,

Animând și letargia nopții.

Copaci ne presărau frunze în cale,

Foșnindu-le, ne strecuram agale,

Dând parcă cea din urmă sărutare

Nopții, ce-și pierdea urma în zare.

Clepsidre-ncremeneau parcă în loc,

Când noi, pasionali, ne sărutam cu foc

Și liniștea cădea pe noi potop,

Iar noi, absenți, nu ne opream deloc.

Era a noastră dulce feerie,

Cântată-n vers de lungă poezie,

A lumii blândă, mare nebunie,

Poveste-atât de dragă mie.

DIN CER PE PĂMÂNT

Era-n amurg și ne priveam sorbind
Din preaplinul fericirii noastre.
Eram doi îngeri aciuați pe pământ,
Ne găsisem, rostogolindu-ne dintre astre.

Ne țineam de mână strâns,
Să nu ne pierdem în Universul anonim.
Nu ne aveam în acel abis decât pe noi
Și restul lumii, cântate într-un imn.

Simțeai fericirea și cu nările,
Necunoscută, naturală și liberă,
Împrăștiată în toate zările
Și parcă nepermis de accesibilă.

Am colindat lumea cântând,
Împrăștiind, în zbor, din preaplinul fericirii noastre.
Am învățat pe alții cum să fie îngeri pe Pământ
Și-am continuat să trăim nemuritori, ca în basme.