Furtuni de strigăt zac în noaptea-mi lungă
Şi ploi de gânduri negre le ţin, să nu m-ajungă…
Şi-aievea-mi par şi zâmbet şi culori,
În cale-mi, presărate parca-s flori
Şi frunze mii prin paşii-mi se aştern,
Le tulbur somnul pe pământul tern,
Îmbătător avânt al dansului-n rotire
Magie pare-a fi-n a mea privire,
Ce-ntunecată, în adâncuri se scufundă…
Visele pier, tăcerea mă inundă,
Tristeţi nemăsurate mă cuprind…
Braţul firav, vai, simt nevoia să-l întind
Spre cer divin, spre înger păzitor,
De toate să mă vindec pe un nor!…
Să mă cuprind-a soarelui mărire,
Drum să-mi croiesc, încet, spre lecuire!…
Dar cerul ‘nalt, cu ochi de albăstrea,
Rupe-o fărâmă din privirea sa,
Mi-o dă cadou, în semn de preţuire,
Şi-n suflet îmi sădeşte nemurire.
