Ai vrut să zbori, dar aripile-ţi grele
Te-au ţintuit tot jos şi te-ai oprit,
Dar ruga ta a auzit-o cerul
Şi ţi-a trimis o stea din infinit.
În ceas de noapte ai urcat pe ea,
Lumină din lumină ea să-ţi dea.
Cu aripile-ţi frânte adunate,
Te-ai înălţat de-a pururi către moarte.
Ai luat cu tine lacrimi şi tristeţi
Şi gânduri multe, rouă-n dimineţi,
Coşciug curat şi triste imortele,
De-un galben cald, …să semene cu stele.
Şi goluri multe ai sădit în inimi,
Regrete, dor etern şi-ascunse patimi,
Ce nu credeam vreodat’ să mai învie
Din sufletul secat de-atâtea lacrimi.
Veghea-vom pe pământ, noi, cei pe urmă,
Ca drumul să îţi fie liniştit
Şi luminat de mici făclii şi lună,
Ca să-nţelegi ce mult noi te-am iubit!
Şi brazi te vor veghea o veşnicie
Şi tril de păsări poposi-va-n ei,
Te-or căuta şi-albinele… Să vie!
În dar, miere să-ţi dea, de vrei.
Flori mii vor creşte-acum pe pieptul tău
Şi asculta-vom apa ce le udă.
Vom şti noi toţi că nu ţi-e greu.
Acum îi eşti copil lui Dumnezeu…
