SUFLETE

Sufletul meu e îmblănit

Și are labe.

E încărcat la infinit

Cu dragoste de la năsucuri calde.

E plin, bogat,

Nicicând secătuit de vlagă,

Cu-afecțiune e îmbuibat

Și-nlănțuit de gingășie oarbă.

E hăituit de unii,

Ce-n ignoranță zac,

Batjocorit de alții,

Ce rugăciuni își fac.

Iertare de păcate...

Hm... Dar ăsta nu-i păcat?!

Să chinui suflete-ncercate,

Doar după bunul plac?

S-alungi ce Dumnezeu creează

Și să rănești neîncetat? 

Durerea-i ceea ce vibrează

La orice biet abandonat.

Superior e cel ce-ndură,

E cel cu ochi înlăcrimați,

Fiindcă durerea e-o măsură

A groazei celor alungați.

E loc de milă-n fiecare,

Cuvinte calde, o mângâiere,

Numai să vrem ca în uitare

Să cadă ura pentru ele,

Nevinovate suflete curate,

Ivite dintr-o vin-a tuturor,

Apoi lăsate pradă pentru moarte

Sau chinuite până la sfârșitul lor.

Mă întreb mereu,

Privind în gol la semeni:

Să fie atât de greu

Să fim doar niște OAMENI?!