Cad frunzele puhoi,
S-au săturat de noi.
Lipim codițele de trupuri moi,
Ne umplem de lipici și-apoi,
Tot se desprind și fug în zare,
Iar noi rămânem în căutare
De iz tomnatic, colorat,
Fără să știm că-i deprimant
Și că, în timp, ne transformăm ca ele
În frunze aruncate în tăcere.
Tristețea e prezentă-n noi,
În fiecare geană inundată de-un șuvoi
Și orice frunză ce ne-atinge
Ajută lacrima ce se prelinge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Ganduri, pareri, idei...